"Ajuns in Piata Universitatii, m-am atasat unui grup de circa 70-80 de persoane, care incercau sa treaca spre Piata Palatului CC al PCR, unde credeau ei, ca si mine, ca au mai ramas oameni care protesteaza; incercarea noastra a fost zadarnica, pentru ca barajele de scutieri nu ne-au permis acest lucru… totusi noi - majoritatea tineri pana in 30 de ani, eu eram cel mai in varsta (aveam 39 de ani) – am strapuns barajul din apropierea librariei M. Eminescu, si am patruns pe strada Academiei pana in fata Institutului de Arhitectura, avand aceeasi intentie, numai ca aici barajul nu a putut fi strapuns, fapt pentru care, intre “noi” si “scutieri” s-a iscat o “hartuiala” care s-a soldat cu lovituri de bastoane, pumni si picioare, dar unde nimeni nu a fost ranit. Cineva din grup a spus ca in Piata CC al PCR nu se mai afla nimeni, motiv pentru care, fara sa ne consultam intre noi, dar si fortati de scutieri, am ales sa mergem in fata hotelului Intercontinental, unde am vazut un grup mic, cam cat al nostru, care se agitau in apropierea hotelului, la intrarea in strada Batistei; am pornit catre ei, unde am fost primiti cu bucurie, pentru ca ei si noi insemnam cam 150-200 de persoane (iarasi numai tineri, eu fiind cel mai batran).
Aici se afla un tanar (pe care, ulterior, am aflat ca il cheama Romeo Raicu), care ii indemna pe cei din grupul de acolo sa ingenuncheze in fata soldatilor, care formau un baraj catre ambasada americana; aproximativ 20 de minute am facut si noi acelasi lucru – dar dintr-o data mi s-a facut rusine de acei copii curajosi care stiau sa faca mai mult – si am decis in sinea mea ca eu trebuie sa-mi asum riscul cel mai mare si sa preiau conducerea cu toate ca stiam ce presupune acest lucru; daca pana atunci imi era putin teama din cauza consecintelor pe care copii mei le puteau avea, cand m-am hotarat sa preiau conducerea, mi-a disparut orice fel de teama, fiind dispus sa merg inainte pana la moarte; unii sau altii, care vor citi aceste randuri, vor spune ca exagerez, altii, care au fost in acel momnet cu mine acolo si care cunosc starea de eliberare a constiintei care se produsese, imi vor da dreptate; sunt convins ca nici unuia de atunci si de acolo nu-i mai era teama de nimic si de nimeni. Am inceput sa vorbesc despre timisoreni si despre curajul lor, am inceput sa vorbesc despre necesitatea sprijinului pe care trebuia sa-l dam acestora, la care acei copii curajosi care erau cu mine strigau “Timisoara”, “Timisoara” – cand le-am spus ca trebuie sa facem ca timisorenii, cineva din multime a spus “ieri in Timisoara azi in toata tara” – acestea au fost primele lozinci pe care le-am strigat; am inceput sa vorbesc despre mizeria comunista, la care am primit un raspuns nedirijat, neregizat “jos comunismul”; am vorbit apoi de spre intentia lui Ceausescu de a reprima revolta de la Timisoara, la care de asemenea am primit un raspuns la fel de curajos si prompt “jos Ceausescu”, “jos tiranul”, “jos cismarul” – din cele spuse pana acum reiese cu prisosinta ca revolutia romana, care s-a extins de la Timisoara la Bucuresti, si mai apoi in toata tara, ca aceasta a avut, fara echivoc, un caracter anticomunist, antidictatorial si anticeausist.
In jurul orei 14,30, numarul celor care ne aflam in piata cred ca se dublase, dar inca eram prea putini; pe trotuarul dinspre restaurantul “Dunarea” se aflau un numar mic de varstnici care, atunci cand au fost invitati sa vina alturi de noi, au refuzat spunandu-mi ca “ei” au venit sa se uite si ca nu vor sa participe alaturi de noi"
(Dumitru Dinca - forum www.piatauniversitatii.com)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea dumneavoastra conteaza!